Acea seară
Crengile când bat în geam
Şi noaptea-ncet se lasă,
Se vede luna printre ram –
Scântee luminoasă.
Amintirea mă doboară,
Mă-nsoţeşte-n ziua vecii
Şi mă duce spre-acea seară,
Când înfloriră liliecii.
Te văd diafan şi sincer
Prin vraja serilor de mai,
Rosteai cuvinte clar, de înger,
Cu care-atunci mă alintai.
Ochii tăi dulci, în secret,
Îmi zâmbeau în zi şi-n noapte,
Luceafărul ca un poet
Ne şoptea versuri uitate.
Întregul cer ne surâdea,
Stând cuminţi lângă ferestre,
În miezul nopţii ne scălda
Lumina stelelor măiestre.
Azi ai dispărut. Şi iată
Îmi apari mereu simbolic,
Suspin încet încă odată
Şi mă cutremur melancolic.
Se face,-n linişte, târziu
Şi stelele se pierd în zare,
Mă viscoleşte un pustiu
Ce mă transformă visătoare.
Mai gândesc neliniştită,
Simţind prezenţa amintirii
Ca o rază împietrită
Spre nucleul despărţirii,
Care tinde pas cu pas
Spre-un sfârşit provocător.
Din tot ce-a fost azi a rămas
Distrusul gând nemuritor.
2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu