Foametea (1946-1947)

Foametea (1946-1947)

 

E iarnă peste zarea cea din franjuri dalbe

Troiene se aştern în larg la orice drum.

Oraşul a-ngheţat şi casele dorm albe –

Hogeaguri spumegate slobod nori mari de fum.

Cu dorul ca şi para ce-n inimă se zbate,

Pornesc la drumul lung spre satul cel uitat

Şi gânduri multe simt cum vor să îmi arate

Schimbări ce se produc din ziua ce-am plecat.

Ograda e pustie, încremenită poarta,

Zăpada neatinsă troiene stă-n ungheri

Şi-n geamul îngheţat, surprinsă văd cum soarta

Mi-a obligat măicuţa să zacă-n aşteptări.

Păşesc pe pragul casei, încerc să deschid uşa

Şi intru în odaie ca-n alte vremi de vis.

Măicuţa lăcrimând, care trăgea cenuşa,

S-a ridicat în lacrimi şi-n lacrimi m-a cuprins.

Casa e pustie şi tristă este soarta,

Când zilnic ne aştepţi acasă iar pe noi.

În vise îl mai vezi poate şi azi pe tata,

Ce nu se va întoarce nicicând de la război.

Viaţa este grea şi iarna e cumplită,

Preagreu este să lupţi, când nu mai ai puteri...

Dar foametea din sat în orice zi agită

Copiii şi parinţii, cătând spre nicăieri.