Luceafărul

Luceafărul 

 

E seară-n larg, cu dânsa vine noaptea.

Văd stele vii cu inima în cer

Şi din văzduh se-nalţă lin cetatea

Pe aripi construite de mister.

Copilul singur a rămas în casă,

Privind prin geam spre cerul larg-deschis

Şi sus lumini... dar care-i mai frumoasă

Ce l-a trecut de la real la vis?

Luceafărul cu ochi de foc răciţi

Cutreeră lumina care bate

Şi tot aşteaptă paşii rătăciţi

Să treacă iar pe drum lângă cetate.

În serile târzii cu feerie

Ochii mari din cerul înorat,

Fulgerător se-aprind, sperând să vie

O fată preafrumoasă de-mpărat.

Distanţa le învăluie doar şopate

Pierdute printre valuri de mister,

Surâsul ei tot caută în noapte

Spre ochii morţi şi îngropaţi în cer.

Vorbeşte în cuvinte auzite

Cu-acea fantomă rătăcită-n nori

Şi gura ei porneşte să recite,

În ochi simţind o lacrimă de dor.

  Să nu te pierd prin valuri sau minuni,

Sau prin mistere, vise colorate...

Când tu-mpietrit aştepţi de-atâtea luni

O umbră să apară pe cetate.

Şi când focul tău din zări adânci

Pătrunde lumea-n vuiet şi-o cuprinde,

Suspine vii din inimă de stânci

Se vântură în mare... O aprinde!

Adoarme ea cu faţa spre Luceafăr,

Dar zorii se ivesc şi îi despart.

Visul ei străbate zarea teafăr,

Ochii lui în necădere ard.

Şi iaraşi vine noaptea aşteptată

În ea şi existând tot sensul vieţii,

Când cei doi ochi supraumani, de fată

Privesc din umbra veche a cetăţii.

Ascuns în val din apa cea albastră

Ca de-obicei se-aprinde el-n avânt,

Păşind o vede-ncet lângă fereastră –

Coboară flăcări până pe pământ

    

Şi para coborâtă pân la uşă

Prin geam pătrunde-ncet în dormitor,

Dar din misterul transformat cenuşă

Se-ntruchipează-un tânăr muritor...

A tresărit din somn atunci băiatul,

Zâmbind încet de ce-a văzut în vis.

Privea spre cer... Dormea în jur tot satul,

Dar inima-i zâmbea cu foc aprins.

Vedea în minte şi acum castele

Din visul blând pe care l-a avut

Şi-a înţeles că chiar şi-acele stele

Se pot iubi prin dor neconceput.

                               August 2011