Scrisoare mamei

 

Eu am plecat, maicuţă, de acasă,
Dar inima cu tine mi-a rămas.
Te văd mereu când mă aşez la masă
Şi te-aud, măicuţă, -n orice glas.

Merg pe drumuri lungi şi încurcate,
Mulţi oameni văd, măicuţă, -n orice zi,
Te găsesc în vis numai pe-o noapte,
Plângând apoi, încep a mă trezi.

Cobor încet până la colţ de stradă
Cu gânduri împletite în suspin,
Şi văd un chip, privind dintr-o ogradă
A unui om uitat, bolnav, bătrân.

Îndată-mi amintesc de-o nedreptate:
De ce-am lăsat acasă şi m-am dus -
Un suflet viu, aici pe jumătate,
Ce-mi dăruie într-una un răspuns.

Şi nu-i motiv că nu ţi se-ajung banii,
Şi nu-i motiv că singură-ai rămas,
Dar sănătatea ţi s-a dus cu anii
Şi de-ai putea păşi măcar un pas.

Trupu-ţi este un izvor de boală,
Sufletul - izvor de bunătăţi
Şi gura ta e cea de-ntâia şcoală
Ce dojenită-ma de-atâtea dăţi.

C-anume ţie astăzi, mamă dragă,
De respect-s pe unde pot să fiu,
Căci de copil m-am dus în lumea largă
Şi mă întorc acasă prea târziu.

Şi de copil de fost-am fără tată,
Şi de-am trăit atâta de sărac,
Nu ţin minte, mamă, niciodată
Să n-am mâncare, oare ce să-mbrac.

Dar numai tu cunoşti în câte zile
Nu ai mâncat şi nu ai aţipit,
Şi câte lacrimi ţi-au căzut pe file
De-atâta de uşor ai înălbit.

Azi mă închin, de-aici din depărtare,
Lasându-ţi dorul aprig în scrisori,
Mereu mă rog la răsărit de soare
Să mi te văd măcar de sărbători.

Vom fi mereu o inimă comună
Şi sufletul îl vom păstra deschis,
Căci ai ştiut să fii o mamă bună,
Chiar dacă soarta rea ţi-a interzis.

                                                 

                                  Chişinău, Octombrie 2011