Sfinte pom

Sfinte pom

 

Sfinte pom, mi-e dor şi-acum de floarea

Ce-a nins cândva pe părul meu brunet,

De-acea petală ce-nsemnase marea

Ce a secat în zile de regret.

Pom înat, o creangă ce-aveai vie

Plecai încet spre chipul meu cândva...

De frunze ţi-au căzut spre veşnicie,

Mai lasă către mine creanga ta!

Nu-mi pasă că n-ai frunze, nu eşti verde...

Mi-ai fost prieten, astfel mi-ai rămas.

Nici un cuvânt, nici o sclipire nu se pierde

Din timpul când plângeam fără de glas.

De când copil m-am rătăcit în noapte

Şi mi-am găsit culcuş pe creanga ta,

Tu mă-nveleai cu frunzele bogate

Şi verzi, şi groase – cum erau cândva.

Sau când veneam în mijloc de pădure

Şi mă plângeam coroanei tale mari,

Credeam că vrea eternul să se jure

Prin frunza ta, de zile lungi şi tari.

Coboară-mi şi acum aceeaşi creangă,

S-o-mbrăţişez şi să-ţi mai iau din plâns,

Căci chiar de nu e verde, tot mi-e dragă –

Este acea ce-mi renăştea surâs.

Însă de anii o să-ţi ia şi creanga

Rămâi tot tu, eşti cel  pe care-l ştiu.

Eşti cel ce m-a-nţeles şi eşti întreaga

Putere într-un suflet veşnic viu.

                                        07Mai 2012