Prostie fără nume

De ce mi-a fost sortit să te-ntâlnesc

Dacă a fost să nu fim împreună

Şi cum de am putut să îndrăgesc

Un om, ce s-a făcut într-o minciună.

Dădeam cerul şi pământul, viaţa mea!

Dădeam tot ce mai aveam pe lume,

Însă n-am gândit nicicând că vorba ta

Este numai o prostie fără nume.

Visam mereu, mereu îmi era dor,

Credeam acelor vorbe de poveste.

Acum aceeaşi gură-mi vrea să mor

Şi spune că-ntre noi nimic nu este.

Aş vrea să uit, aş da orice să uit,

Însă inima-mi mai geme şi mă doare,

Căci te-am iubit pe lume mult prea-mult

Şi n-o să pot simţi nicicând uitare.

                         Iunie 2012