Urme de poezie

 

Văd totu-n alb, în zări departe...
Un dor ce-mi cântă-n suflet mut,
Un dor născut fără de moarte,
Un dor ce încă n-a trecut.

Demult a fost prin lumea vie
Şi-a lăsat urme pe pământ -
Urme mari de poezie
Ce şi astăzi încă plâng.

Amintirea nu i se pierde
E cunoscut şi de străini,
A fost un fir de iarbă verde
Într-un lan întreg cu spini.

Trăia prin greu cu bunătate
Şi pe frunze ruginii
Scria în orele de noapte
Înmiresmate poezii.

Ce sunt şi azi, în viaţa noatră,
Păstrate dintr-un infinit
Şi au, încă, sub bolta-albastră,
Eternitatea de trăit.

                   Abaclia, 05 Ianuarie 2009

Scrisoare mamei

 

Eu am plecat, maicuţă, de acasă,
Dar inima cu tine mi-a rămas.
Te văd mereu când mă aşez la masă
Şi te-aud, măicuţă, -n orice glas.

Merg pe drumuri lungi şi încurcate,
Mulţi oameni văd, măicuţă, -n orice zi,
Te găsesc în vis numai pe-o noapte,
Plângând apoi, încep a mă trezi.

Cobor încet până la colţ de stradă
Cu gânduri împletite în suspin,
Şi văd un chip, privind dintr-o ogradă
A unui om uitat, bolnav, bătrân.

Îndată-mi amintesc de-o nedreptate:
De ce-am lăsat acasă şi m-am dus -
Un suflet viu, aici pe jumătate,
Ce-mi dăruie într-una un răspuns.

Şi nu-i motiv că nu ţi se-ajung banii,
Şi nu-i motiv că singură-ai rămas,
Dar sănătatea ţi s-a dus cu anii
Şi de-ai putea păşi măcar un pas.

Trupu-ţi este un izvor de boală,
Sufletul - izvor de bunătăţi
Şi gura ta e cea de-ntâia şcoală
Ce dojenită-ma de-atâtea dăţi.

C-anume ţie astăzi, mamă dragă,
De respect-s pe unde pot să fiu,
Căci de copil m-am dus în lumea largă
Şi mă întorc acasă prea târziu.

Şi de copil de fost-am fără tată,
Şi de-am trăit atâta de sărac,
Nu ţin minte, mamă, niciodată
Să n-am mâncare, oare ce să-mbrac.

Dar numai tu cunoşti în câte zile
Nu ai mâncat şi nu ai aţipit,
Şi câte lacrimi ţi-au căzut pe file
De-atâta de uşor ai înălbit.

Azi mă închin, de-aici din depărtare,
Lasându-ţi dorul aprig în scrisori,
Mereu mă rog la răsărit de soare
Să mi te văd măcar de sărbători.

Vom fi mereu o inimă comună
Şi sufletul îl vom păstra deschis,
Căci ai ştiut să fii o mamă bună,
Chiar dacă soarta rea ţi-a interzis.

                                                 

                                  Chişinău, Octombrie 2011

O şoaptă: „Te iubesc”

 

Vis frumos cu lacrimi şi cuvinte,

Gând cu dor spre calde-mbrăţişări...

Ochii mari, privirea lor – fierbinte,

Buze dulci pierdute în tăceri.

Inimi vii şi prea îndrăgostite

Bat să spargă pieptul tresărind.

Eu te simt în preajma mea, iubite,

Şi puterea în speranţă o aprind.

Tânăr eşti şi eu doar o copilă –

Vis frumos, naiv, nevinovat,

S-a unit şi a creat idilă

Pentru tot ce este mai curat.

Te-aşteptam în orice zi-nainte

Şi speram curând să te-ntâlnesc.

Azi zâmbesc, tu zâmbeşti cuminte

Şi îmi spui în şoaptă: „Te iubesc!”

                          Costuleni, 12 Februarie 2012

Floarea vieţii

Floarea vieţii când e vie
Eşti prea mic şi nu gândeşti,
Trăind o copilărie
Construită de poveşti.

Pe când prinde-a-nmuguri
Tu iubeşti cu dor în sine,
Visezi viu în orice zi
Culori calde şi senine.

Când desface o petală
Aplicând în jur contururi,
Liniştea din jur, cea pală,
Te ridică-n slăvi, de-a pururi.

Nu i-ai absorbit dulceaţa
Nevăzând când a-nflorit,
Dar când înţelegi ce-i viaţa –
Floarea ţi s-a ofelit...

                              27 Aprilie 2011

Basarabia

Ţara mea cu soartă zbuciumată,

Cu ce-ai greşit, şi care-i vina ta?

Cum de-a putut destinul să te bată,

Lasându-te străină, draga mea?

Te-a sfâşiat în două-o fiară crudă,

Care cu lanţuri te-a împodoit –

De azi, cu sora ta nu mai eşti rudă

Şi vă desparte Prutul obosit.

Şi Dunărea te cheamă iar acasă

Pe al tău pământ să fii stăpână,

Căci soarta ta nu-i asta, ea-i frumoasă,

Basaraie moldo-română!

De ţara ta, te-a despărţit Rusia

Şi te-a-nrobit, de-a pururi să-i fii sclavă.

Nistrul cel ce-a cunoscut vecia

Te plânge, Basarabie moldavă.

E-n dreptul tău să critici azi trecutul,

Să ceri a fi şi-acum precum eraţi...

Păi, nu putea să curgă astăzi Prutul

Mai prin Sud-Vestul munţilor Carpaţi!?

                                       Chişinău, (la o oră de istorie), 2012

Nistrule, ...

Nistrule, tu, apă liniştită,
N-ai văzut în lungul cursul tău
Doi părinţi bătrâni, cu alb pe tâmplă,
Să suspine şi să plângă greu.

De-ai vedea, şi dacă îţi vor spune
C-au avut fecior ca brazii 'nalt,
A plecat întâmplător prin lume
Şi acasă să revină a uitat,

Să le spui că nu ştiu de vreodată
Voi putea să mă întorc 'napoi,
Îmi cer iertare, mama mea şi tată,
Sunt luat de-aseară la război.

Aş vrea să fug, măcar să vin acasă,
Să-mi cer iertare-n prag de a pleca,
Dar ofiţeru-ntr-una ne veghează
Să nu ieşim din arie cumva.

Acum aştept şi clipa când războiul
Să ia amploare, uite chiar aştept,
Căci în celula mizeră gunoiul
Nu ia în calcul omul înţelept.

O să mă-ntorc acasă, fară frică,
Şi o să fim ca altădată-n trei,
Fiindc-avem o ţară-atât de mică
Şi cotropită-n larguri de mişei.

                      
La acelaşi prag mă voi întoarce
Şi-o să vă strâng în braţe mai vânjos,
Ci doar atunci când proclama-va pace
Lumea de la Camenca în jos.

Dar de va fi să cad în bătălie
Şi nu va fi acasă să revin,
Atunci să ştiţi – aşa a fost să fie,
E penrtu ţară şi al său destin.

…

Doi ani trecut-au cum e doar o clipă,
Băiatul s-a întors din al său drum,
Dar trupa cea murdară şi-nnegrită
E dincolo de Nistru şi acum...

                                          

                                       Rezina, 2011

Călător

Nu vezi

             drumul

                                         care te aşteaptă,
      Nici amintiri

                     din tot

                                     ce a trecut.
     Drumul azi,

                    străin

                                           te mai îndreaptă
     Pe destinul

                   tău

                                        necunoscut.