Urme de poezie

 

Văd totu-n alb, în zări departe...
Un dor ce-mi cântă-n suflet mut,
Un dor născut fără de moarte,
Un dor ce încă n-a trecut.

Demult a fost prin lumea vie
Şi-a lăsat urme pe pământ -
Urme mari de poezie
Ce şi astăzi încă plâng.

Amintirea nu i se pierde
E cunoscut şi de străini,
A fost un fir de iarbă verde
Într-un lan întreg cu spini.

Trăia prin greu cu bunătate
Şi pe frunze ruginii
Scria în orele de noapte
Înmiresmate poezii.

Ce sunt şi azi, în viaţa noatră,
Păstrate dintr-un infinit
Şi au, încă, sub bolta-albastră,
Eternitatea de trăit.

                   Abaclia, 05 Ianuarie 2009

Scrisoare mamei

 

Eu am plecat, maicuţă, de acasă,
Dar inima cu tine mi-a rămas.
Te văd mereu când mă aşez la masă
Şi te-aud, măicuţă, -n orice glas.

Merg pe drumuri lungi şi încurcate,
Mulţi oameni văd, măicuţă, -n orice zi,
Te găsesc în vis numai pe-o noapte,
Plângând apoi, încep a mă trezi.

Cobor încet până la colţ de stradă
Cu gânduri împletite în suspin,
Şi văd un chip, privind dintr-o ogradă
A unui om uitat, bolnav, bătrân.

Îndată-mi amintesc de-o nedreptate:
De ce-am lăsat acasă şi m-am dus -
Un suflet viu, aici pe jumătate,
Ce-mi dăruie într-una un răspuns.

Şi nu-i motiv că nu ţi se-ajung banii,
Şi nu-i motiv că singură-ai rămas,
Dar sănătatea ţi s-a dus cu anii
Şi de-ai putea păşi măcar un pas.

Trupu-ţi este un izvor de boală,
Sufletul - izvor de bunătăţi
Şi gura ta e cea de-ntâia şcoală
Ce dojenită-ma de-atâtea dăţi.

C-anume ţie astăzi, mamă dragă,
De respect-s pe unde pot să fiu,
Căci de copil m-am dus în lumea largă
Şi mă întorc acasă prea târziu.

Şi de copil de fost-am fără tată,
Şi de-am trăit atâta de sărac,
Nu ţin minte, mamă, niciodată
Să n-am mâncare, oare ce să-mbrac.

Dar numai tu cunoşti în câte zile
Nu ai mâncat şi nu ai aţipit,
Şi câte lacrimi ţi-au căzut pe file
De-atâta de uşor ai înălbit.

Azi mă închin, de-aici din depărtare,
Lasându-ţi dorul aprig în scrisori,
Mereu mă rog la răsărit de soare
Să mi te văd măcar de sărbători.

Vom fi mereu o inimă comună
Şi sufletul îl vom păstra deschis,
Căci ai ştiut să fii o mamă bună,
Chiar dacă soarta rea ţi-a interzis.

                                                 

                                  Chişinău, Octombrie 2011

O şoaptă: „Te iubesc”

 

Vis frumos cu lacrimi şi cuvinte,

Gând cu dor spre calde-mbrăţişări...

Ochii mari, privirea lor – fierbinte,

Buze dulci pierdute în tăceri.

Inimi vii şi prea îndrăgostite

Bat să spargă pieptul tresărind.

Eu te simt în preajma mea, iubite,

Şi puterea în speranţă o aprind.

Tânăr eşti şi eu doar o copilă –

Vis frumos, naiv, nevinovat,

S-a unit şi a creat idilă

Pentru tot ce este mai curat.

Te-aşteptam în orice zi-nainte

Şi speram curând să te-ntâlnesc.

Azi zâmbesc, tu zâmbeşti cuminte

Şi îmi spui în şoaptă: „Te iubesc!”

                          Costuleni, 12 Februarie 2012

Floarea vieţii

Floarea vieţii când e vie
Eşti prea mic şi nu gândeşti,
Trăind o copilărie
Construită de poveşti.

Pe când prinde-a-nmuguri
Tu iubeşti cu dor în sine,
Visezi viu în orice zi
Culori calde şi senine.

Când desface o petală
Aplicând în jur contururi,
Liniştea din jur, cea pală,
Te ridică-n slăvi, de-a pururi.

Nu i-ai absorbit dulceaţa
Nevăzând când a-nflorit,
Dar când înţelegi ce-i viaţa –
Floarea ţi s-a ofelit...

                              27 Aprilie 2011

Basarabia

Ţara mea cu soartă zbuciumată,

Cu ce-ai greşit, şi care-i vina ta?

Cum de-a putut destinul să te bată,

Lasându-te străină, draga mea?

Te-a sfâşiat în două-o fiară crudă,

Care cu lanţuri te-a împodoit –

De azi, cu sora ta nu mai eşti rudă

Şi vă desparte Prutul obosit.

Şi Dunărea te cheamă iar acasă

Pe al tău pământ să fii stăpână,

Căci soarta ta nu-i asta, ea-i frumoasă,

Basaraie moldo-română!

De ţara ta, te-a despărţit Rusia

Şi te-a-nrobit, de-a pururi să-i fii sclavă.

Nistrul cel ce-a cunoscut vecia

Te plânge, Basarabie moldavă.

E-n dreptul tău să critici azi trecutul,

Să ceri a fi şi-acum precum eraţi...

Păi, nu putea să curgă astăzi Prutul

Mai prin Sud-Vestul munţilor Carpaţi!?

                                       Chişinău, (la o oră de istorie), 2012

Nistrule, ...

Nistrule, tu, apă liniştită,
N-ai văzut în lungul cursul tău
Doi părinţi bătrâni, cu alb pe tâmplă,
Să suspine şi să plângă greu.

De-ai vedea, şi dacă îţi vor spune
C-au avut fecior ca brazii 'nalt,
A plecat întâmplător prin lume
Şi acasă să revină a uitat,

Să le spui că nu ştiu de vreodată
Voi putea să mă întorc 'napoi,
Îmi cer iertare, mama mea şi tată,
Sunt luat de-aseară la război.

Aş vrea să fug, măcar să vin acasă,
Să-mi cer iertare-n prag de a pleca,
Dar ofiţeru-ntr-una ne veghează
Să nu ieşim din arie cumva.

Acum aştept şi clipa când războiul
Să ia amploare, uite chiar aştept,
Căci în celula mizeră gunoiul
Nu ia în calcul omul înţelept.

O să mă-ntorc acasă, fară frică,
Şi o să fim ca altădată-n trei,
Fiindc-avem o ţară-atât de mică
Şi cotropită-n larguri de mişei.

                      
La acelaşi prag mă voi întoarce
Şi-o să vă strâng în braţe mai vânjos,
Ci doar atunci când proclama-va pace
Lumea de la Camenca în jos.

Dar de va fi să cad în bătălie
Şi nu va fi acasă să revin,
Atunci să ştiţi – aşa a fost să fie,
E penrtu ţară şi al său destin.

…

Doi ani trecut-au cum e doar o clipă,
Băiatul s-a întors din al său drum,
Dar trupa cea murdară şi-nnegrită
E dincolo de Nistru şi acum...

                                          

                                       Rezina, 2011

Călător

Nu vezi

             drumul

                                         care te aşteaptă,
      Nici amintiri

                     din tot

                                     ce a trecut.
     Drumul azi,

                    străin

                                           te mai îndreaptă
     Pe destinul

                   tău

                                        necunoscut.

Nevoie am de tine, tată

 

M-ai părăsit de copiliţă…
Eram micuţă, te iubeam…
Şi nu credeam că-i cu putinţă
Peste-o zi să nu te am.

Aveam planuri performante
Ambii de realizat,
Însă tu-ai uitat de toate
Şi-n altă lume ai plecat.

Am nevoie-atât de mult
Să te am şi azi cu mine,
Să te văd, să te ascult
Şi să fiu mereu cu tine.

Cinci ani aştept doar să-ţi văd chipul
În zile mari şi-n nopţi târzii,
Dar am înţeles cu timpul
Că te-ai dus şi nu mai vii.

Ai lumea ta – eternitate,
Eu lumea noastră o mai am,
Dar inima în piept îmi bate
Când fulgii îmi lovesc în geam.

Ştiu că vin din cer, din zare,
Poate tu chiar mi-i adii…
Când simt pe creştet fulgul moale
Poate cu mâna mă mângâi…

Poate azi tu zbori prin stele,
Mă-nsoţeşti când îmi e greu,
Îmi împleteşti în drum mistere
Ce nu le înţeleg nici eu…

Mă ridici la culmi înalte
Şi-mi dictezi chiar orice pas,
Să deschid uşi neumblate
Pentru visul meu de azi…

Îţi mulţumesc că eşti cu mine
Şi mă-nchin spre-ntreaga soartă,
Dar nevoie am de tine,
Să fii şi azi cu mine, tată!

Să mă cuprinzi la piept fierbinte,
Să-mi oferi un sfat în dar,
Să mă alinţi ca un părinte
Şi să mă cerţi, de-i necesar…

                                Abaclia, 17 Februarie 2009

Mamă, ai plecat printre străini

Luminiţei Ghemu

 

Când tu-ai plecat eram doar o copilă

Şi mâna ta-mi cădea pe creştet blând.

Timpu-a trecut şi vorba cea utilă

Înmugureşte şi acum în al meu gând.

Te visez, măicuţă dragă,

Şi te chem, şi te aştept,

Lângă nucul din ogradă

Să văd chipul înţelept.

Să strâng mâna obosită,

Ochii să-ţi sărut cu dor

Şi privirea umezită

S-o privesc şi s-o absorb.

Nu te-am văzut de când eram fetiţă,

Trăiesc azi cu-amintiri ce-au fost cândva.

Mă pieptănai şi-mi împleteai cosiţă

Că lumea se mira când mă vedea.

Azi te-aştept mai mult ca niciodată,

Inima îmi arde în scântei,

C-au trecut atâţia ani îndată

Şi-om plânge azi, fiind două femei.

                                     Chişinău, Octombrie  2011

Zăpezile de altădată

Dedicaţie Ninelei Caranfil

Om cu vis brăzdat în unde

Şi cuvânt rostit în stil,

Căci sub chipul ei se-ascunde

Suflet dulce de copil.

Privirea-i sapă-n zări fierbinţi,

Se vede ca şi astăzi fată,

Căzând pe ochii ei cuminţi

Zăpezile de altădată.

Ar vrea să simtă şi acum

Suflarea de atunci prea-caldă,

Puterea magică-n parfum

Prin fulgii proaspeţi de zăpadă.

Cunoaşte omul înţelept

Şi mult iubeşte adevărul,

Inima-i sare din piept,

Când în flori adoarme mărul.

Şi când focul în scântei

Se sfârşeşte şi îngheaţă,

Linişte din ochii ei

Din pământ spre cer se-nalţă.

Lăsând dor şi purităţi

Răsuflarea sa divină

Pentru multe alte vieţi,

Raze blânde de lumină.

                            Cimişlia, 24 Mai 2011

Geamul de sub tei

Se-nalţă luna-n depărtări stelare
Luminile vărsându-şi pe zâmbetul ce-l am
Şi ramul verde-al teiului în floare
Loveşte permanent în linişte la geam.

Simt o rază albă cum coboară
Lângă geam de sub bătrânul tei,
Când ochii tăi frumoşi seară de seară
Privesc cuminţi în gingaşi ochii mei.

Şi când în geamul vechi surâde luna
Ca un copil din tainicul ei zbor,
Eu te tot strâng în braţe ca nebuna,
Când mă ridici la pieptu-ţi cu mult dor.

Ce-ar fi să fie-aşa precum e visul,
Ce-ar fi real ca să trăiesc realul?
Dar viaţa ne mângâie cu surâsul
Şi ne oferă-n vise idealul.

                                       

                                  Cimişlia, 17 Februarie 2011

Aceeaşi stradă

Prima noastră zi e însemnată,

Sărbătoare este pentru noi

Şi  ninsorile din luna îngheţată

Călăuze sunt pentru-amândoi.

Amintirea însă se destramă

După visu-n care ai plecat.

Strada Armenească ne mai cheamă,

Pentr-un ultim, dulce sărutat.

Ai plecat şi mi-ai luat şi viaţa,

Zi de zi aştept să te întorci

Şi mă rog la soare, dimineaţa,

Să îţi interzică să te joci!

Să te-aducă iar pe-aceeaşi stradă,

Chiar de-i vară şi de sunt călduri.

Vorbe dulci în univers să cadă –

Stăpâne minunate-a sfintei guri.

Să ascult şi fără răsuflare

Să te strâng în braţe cum speram!

Adriane, tu eşti visul meu cel mare

Şi ultima speranţă ce o am!

                             Chişinău, Str. Armenească, Iunie 2012

Barca vieţii

 

Pe barca vieţii, rătăcită,

Mă lăsam dusă de vânt.

De cum te-am zărit pe tine,

Am strigat în glas: Pământ!

Marea tulbură de fire

Mă zdrobea în val vioi,

Fără să cunosc oprire

Sau întoarcere-napoi.

Fericire mea – pământul

Al unui marinar pierdut,

Îmi inundă-n vise gândul

Spre un plai necunoscut.

Am pornit spre tine-n grabă,

Însă nu erai pământ,

Ci o stâncă ce-a fost farsă

Unui viitor mormânt.

Fercirea mă trădase –

O iubire ce-a-ngheţat.

Marea îşi mai purta valul

Zgomotos şi agitat.

                       Iunie 2012

Lasă-mi speranţa

Azi mai sper că poate vine

Şi o zi în care tu

Să revii din nou la mine,

Ca în timpul ce trecu.

Azi mai sper că se mai poate

S-o luăm de la-nceput,

N-ai uitat uşor de toate

Şi-ncă nu e tot pierdut.

Azi mai sper că dorul casă

Şi-a făcut la tine-n vis,

Iar privirea ta frumoasă

Mai aşteaptă un surâs.

Sper că clipele din spate

Să se nască-n al tău gând

Şi că inima-ţi va bate

Pentru mine orşicând,

Mult mă macină distanţa

Ca de la pământ la cer.

Te implor, lasă-mi speranţa,

Lasa-mi doar o zi să sper!

                                      

                         Iunie 2012

Nu mi-e frică

Cum să pot să-mi cer iertare, dragul meu, în faţa ta?

Am greşit, şi nu odată, însă sper să poţi ierta.

Rog eternul să te-aducă, el să fie doar şi noi,

Să trăim clipe-aşteptate şi visate de-amândoi –

Viitorul nostru dulce – tineri, sinceri, fericiţi

Şi din nou, ca-n alte vremuri, viaţă-n doi să îmi promiţi.

Tu eşti unica lumină ce-mi arată astăzi calea,

Tu eşti viaţa mea, speranţa, eşti puterea, răsuflarea.

Nu credeam cândva pe lume să iubesc atât de mult

Şi să sper c-o să mai vină clipe care au trecut.

Nu mi-e frică, Adriane, să îţi spun ceea ce simt,

Căci iubirea-i o comoară, când privirile nu mint.

                                                   Iunie 2012

Prostie fără nume

De ce mi-a fost sortit să te-ntâlnesc

Dacă a fost să nu fim împreună

Şi cum de am putut să îndrăgesc

Un om, ce s-a făcut într-o minciună.

Dădeam cerul şi pământul, viaţa mea!

Dădeam tot ce mai aveam pe lume,

Însă n-am gândit nicicând că vorba ta

Este numai o prostie fără nume.

Visam mereu, mereu îmi era dor,

Credeam acelor vorbe de poveste.

Acum aceeaşi gură-mi vrea să mor

Şi spune că-ntre noi nimic nu este.

Aş vrea să uit, aş da orice să uit,

Însă inima-mi mai geme şi mă doare,

Căci te-am iubit pe lume mult prea-mult

Şi n-o să pot simţi nicicând uitare.

                         Iunie 2012

E moartă lumea

E toată lumea moartă-n jurul meu

Şi legi fără de legi sunt asuprite.

Tu ai plecat departe şi mi-e greu

Fără de acel surâs senin, iubite.

E moartă luna, cerul e pustiu,

Stelele sunt moarte de uitare.

Cadavru-mi zace tainic în sicriu

Dar inima-mi trăieşte şi mă doare.

Sunt morţi copacii, codrul e-nnegrit

Şi iarba se usucă, vestejie,

Şi soarele se pare c-a murit

Ne-mai-dorind în veci de veci să-nvie.

Mai sper oricum să te întorci cândva,

Oricât ai fi de singur sau departe,

Căci o să simţi într-una cum te vrea

Un suflet trist, preaveşted şi pe moarte.

                                               Chişinău, Iunie 2012

Vom înţelege

Blestemaţi să ne iubim
Cât serile pe cer sunt stele,
Împreună să trăim
Clipe bune, clipe grele...

Pe drumul sortii destinat
Ne-am rătăcit într-o vecie,
Şi nopţi întregi te-am căutat,
Dar în zadar a fost să fie.

Tu mergi astăzi drum străin –
Sper a fi cu fericire.
Pentru dor, pentru suspin...
Îţi urez în schimb – iubire.

Ajunşi însă la sfârşit,
Pe cer fiind aceeaşi lună,
Vom înţelege c-am greşit,
Că n-am mers drumul împreună.

Poţi să rămâi

Chiar de nu ştii
Cât te aştept
Şi de nu vii,
Eu nu regret,
C-o să mă cert
Ca şi atunci
Cu tine.

Poţi să rămâi
Unde ai fost,
Să îmi revii
Nu are rost,
Asta o ştii
Precum şi eu,
Prea bine.

Noaptea despărţirii

Trec ore mari în noaptea de tăciune –

Stele vii se nasc, apoi dispar...

În gând, din amintiri mi se adună

Un vis frumos, pustiu şi arbitrar.

Imaginea îmi tremură-n privire

Şi lacrima îmi lunecă încet,

În minte mi se zbate-o amintire

Şi-o clipă inundată în regret.

Fiorii calzi, cei reci şi cei de frică

Mă mai cuprind în taine şi destin,

Când inima îmi plânge pustiită

În negreaţa nopţii de suspin.

Timpul parcă stă în loc de-o viaţă,

Noaptea nu se spulberă în zări,

Departe-n infinit e o speranţă

Ce pleacă-n orizont de depărtări.

Visul moare, aşa că nu mai speră

Că va mai fi vreodată fericit.

Soarele-i plecat în altă emisferă

Şi departe e de viul de răsărit

Dar cum aş exista fără a crede

Că noaptea o să treacă după văi,

Că Dumnezeu chiar şi acum mă vede

Cum plâng visând mereu la ochii tăi?

Aştept doar ziua ceea să ajungă,

O zi de taină-ascunsă-n depărtări,

Când noaptea nu va fi atât de lungă

Şi ne-om scălda uniţi în sărutări.

Căci mai e aer, şi mai este viaţă,

Fără vise, sopuri şi porniri,

Fără gânduri, fără de speranţă

Şi în inimi fără de iubiri.

Fără zâmbet, fără de plăcere,

Doar cu dor şi fără armonii.

În inimă doar lacrimi şi durere

Şi o noapte-n care nu mai vii.

Plănuiam deja o viaţă-ntreagă

Să ştim ce-nseamnă omul fericit,

Acum însă – o noapte ne mai leagă

În care dureros ne-am despărţit.

                                    24 octombrie 2010

Atunci

A fost atunci un vis, în care am crezut,

O lacrimă a fost, ce astăzi a căzut

Şi-n urmă a rămas numai sărutul.

Şi norii grei care acum se duc,

Mai mişcă în tăceri un pom de nuc

În care-i liniştea şi visul,… e trecutul.

Cu el e gândul viu şi e speranţa

Ce macină în sinea lor distanţa

Şi te aduce mai aproape – ca atunci,

Vorbe ce s-au spus îmi mai răsună,

Tu mă ţii ca şi atunci de mână

Într-un larg înmiresmat cu clipe dulci.

Azi visez şi sper să mai revină

Ziua plină de surâs, lumină,

În care tu alături să îmi fii.

Să privim şi azi aceleaşi stele

Şi zâmbind către momente grele

Să fim şi azi ca şi atunci – copii.

Dar timpul a trecut setos şi mare,

Dorul nu îl simte, inima nu-l doare,

Trece fără milă – clipe reci.

Nu contează modul de gândire

Când “atunci” îţi vine-n amintire.

Trecutul e trecut sortit pe veci!

                                         Aprilie 2012

Blestem

O lacrimă vărsată,

O inimă curată,

O mare-mpovărată

Mai tace între noi.

Inima îmi plânge,

Lacrimile strânge

Apoi descarcă sânge

Prin valuri înapoi.

Visăm împreună

Sub soare şi sub lună,

Când visele se-adună

Să spună ce a fost.

Noaptea e târzie

Şi pixul pe hârtie

Evită să mai scrie

Cuvântul fără rost.

Un cuvânt cuminte

Ales dintre cuvinte:

De astazi înainte

Să nu te mai ascunzi,

Că prin timp ce trece

Tu vei înţelege,

Amintiri vei şterge

Şi o să îmi răspunzi.

De-ai plecat cu alta,

De mi-ai zis că gata,

Ai grijă de fata

Pe care ţi-ai ales.

Să nu-ntâlneşti vreodată

În viaţă altă fată,

De ea îndurerată

Să nu ai interes.

Când bine-o să trăieşti,

Când vei fi cum eşti,

Când o să iubeşti...

Să nu uiţi de păcat,

Când o s-te distrezi,

Când o să visezi,

Aş vrea să memorezi

Că eu te-am blestemet.

Apoi, pe fila vieţii

Cu greul bătrâneţii

Prin anii tinereţii

Să călătoreşti,

Atunci să vezi în faţă

Ce-ai făcut în viaţă,

Prin valul greu de ceaţă

De tot să-ţi aminteşti.

Şi-n clipa ce-ţi rămâne

Mă vei vedea pe mine,

Cu lacrimi pentru tine

Cum plâgeam tăcut.

De pier mă vei renaşte,

Vrând chipu-mi să te-adaşte,

Atuncea vei cunoaşte

Câte ai făcut.

                                29 Iulie 2008

Adio

Adio

Adio se răspunde-n zare,
Adio este şi pe loc...
Pătruns cu raza cea de foc
După ultima mişcare.

Nimic nu poate fi puternic
Prin existenţă să distrugă,
Cuvântul trebuit să fugă,
Dispărând din vorbă veşnic.

Sacra libertate-ntr-însul
Oprită e, adevărat,
Izgonind din suflet plânsul
Pe care el l-a provocat.

Emană azi în jur tristeţea,
Lacrimi doar în jur emană,
De tot te depărtează-n goană
Şi-ţi distruge tinereţea.

Vorba existentă-n ploi
Pe care nimeni nu ar ştio –
Cuvântul trist... Ce trist? Adio!
Se include între noi.

Umbre

Umbre

 

În liniştea de vară
Se-ntâlni-ntr-o seară
Şi zâmbetul puternic a învins.
El o privea întruna,
Ea surâdea nebună
Şi nu putea să creadă că nu-i vis.

În seara cu pricina
A apărut lumina
Ce paşii lui i-a supra-renăscut,
Şi ea mărea privirea,
Şi el chema iubirea...
În sfârşit ei doi s-au cunoscut.

Apare o idilă
Din vesela copilă
Şi cea pe care ea l-a întâlnit,
Dar martorul doar care
În vise îi apare,
E luna cea cu chip însufleţit.

Şi seara cea secretă,
Ce nu se mai repetă,
Rămâne un surplus de amintiri.
Când tot dispare-n ceaţă
Şi zâmbetul îngheaţă,
Se rătăcesc fierbintele priviri.

Cerul curgea fierbinte,
Ea suspina-n cuvinte,

Dar el plângea tăcut şi asculta...
Târziu de regretat,
Se simte vinovat
Că ochii fetei plâng din vina sa.

Şi-ar vrea să o viseze,
Şi-ar vrea s-o-mbrăţiseze,
Dar timpul, nu se-ntoarce înapoi.
Rămâne amintirea,
Speranţa şi iubirea,
Şi umbrele lăsate de ei doi...

                                  21 August 2011

Undeva

Undeva

Veronicăi Coadă

Nu pot uita secunde de-aladat’
Când am întâlnit a ta privire
Şi când chipul tău îngândurat
Mă răsfăţa cu vorbe de iubire.

Dorul e din ce în ce mai mare,
Oarbă azi te caut prin trecut,
Râsul tău e viaţă trecătoare,
Inima e zâmbet cunoscut.

N-am ştiut că-n nopţile senine
Tu lăsavei-n vis numai tăceri,
Eu voi spera c-o să revii la mine,
Iubirea va pieri în nicăieri.

Azi liniştea tăcută-n ochii mei
Se varsă din adâncuri neştiute,
Iar cerul amplu – raze de scântei
Cade-ncet pe drumuri cunoscute.

Undeva în zare e speranţa,
Bogată-n vise, fără aşteptări,
Aici observ puternică distanţa -
Iubire inspirată de dureri.

În doi cândva am cunoscut zidirea
Unui moment frumos, ce a trecut,
Peste timp, ce poate fi iubirea,
Şi suferinţa-n doi am cunoscut.

S-a scurs timp şi astăzi numai dorul
Rămas-a viu în umbră de ecou,
Să ştiu aş vrea dacă şi viitorul
A rezervat să te-ntâlnesc din nou.

Muza nopţii

Muza nopţii

 

 

Atunci când noaptea lin coboară

Pustie-n locul singuratic,

Eu cu dorinţă ies afară

În idealul cel romantic.

În lumini de raze ies

Ce curg din luna argintie

Şi mă însoţesc ades

Atunci când scriu o poezie.

Gândul meu hoinar pătrunde

În multe vieţi ce nu le ştiu,

Mă duce-n inimi mari, profunde,

Ce mă inspiră cum să scriu.

Fulgerător îmi vin idei

Care-mi urmăresc şi mersul,

Paşind încet spre norii grei –

Vântul îmi şopteşte versul.

Stele lunecă în ploaie,

În drum se-aprind măreţ, fierbinte

Şi înmărmuresc pe foaie,

Descifrând lanţ de cuvinte.

Două suflete-n destine

Îşi completează drumul sorţii –

Se varsă cerul peste mine

Când mă cuprinde muza nopţii…

                                 23 mai 2008